Ciuleandra

Intr-un acces de furie, Puiu Faranga isi sugruma sotia. Ultimul descendent al unei familii de vaza, crescut in rasfat si educat la scoli inalte din Occident, Puiu nu pare sa-si fi gasit vreun rost in viata, in afara petrecerilor si aventurilor galante. Este sau nu responsabil Puiu Faranga de uciderea Madalinei? Este intrebarea la care se cauta raspuns de-a lungul intregii constructii narative.
 
Consecvent tematicii intregii sale opere – prapastia dintre starile sociale si felul in care cei care au avere si pozitie privilegiata dispun de cei umili dupa bunul plac –, Rebreanu concentreaza in acest roman de mici dimensiuni actiune, caractere, psihologie in evolutie, critica sociala si unghiuri de abordare care fac din Ciuleandra o culme a maiestriei sale artistice.
 
Cand Liviu Rebreanu trece la romanul orasenesc, el eludeaza pe cat se poate infatisarea de indivizi si se refugiaza in monografia unei pasiuni, a unei porniri, adica in romanul psihologic, constient sau nu de lipsa putintei de a intui personaje. Ciuleandra e un astfel de roman analitic. [...] Materia romanului o formeaza aceasta trecere treptata de la logica aparent normala la conduita si tinuta dementiala... - G. Calinescu

Fragment din volumul "Ciuleandra" de Liviu Rebreanu:
 
"- Ai auzit si dumneata de jocul acesta curios? se intrerupse Puiu brusc, mirat parca si in acelasi timp incantat. 
- Nnda... repeta doctorul, cu o imperceptibila tresarire, ca si cand i-ar fi parut rau ca i-a scapat cuvantul.
Se facu o pauza. Puiu zambea confuz si mai astepta sa spuna ceva doctorul. Pe urma tacerea il supara si porni mai nervos:
- Ei, da... Ciuleandra... In sfarsit, hangiul ne conduce intr-un ceardac de unde intr-adevar puteam privi hora, ca dintr-o loja de teatru... La inceput, poate pentru ca-mi era si foame, nu mi s-a parut nimic deosebit. Hora, ca toate horele, fetele, asa s-asa, flacaii, sa nu mai vorbim. De altfel, jucau o hora obisnuita, fara nici un haz... Apoi a venit Ciuleandra... Ei bine, doctore, cine n-a vazut Ciuleandra nu-si poate inchipui ce inseamna betia dansului! (Se aprinse. Ochii ii luceau intr-un zambet fierbinte.) Porneste ca o hora oarecare, foarte lent, foarte cumpatat. Jucatorii se aduna, se insira, se imbina, probabil dupa simpatii, ori la intamplare, indiferent. Pe urma, cand se pare ca oamenii s-au incins putin, muzica prinde a se agita si a se iuti. Ritmul jocului se accelereaza, fireste, jucatorii, cuprinsi de dupa mijloc, formeaza un zid compact de corpuri care se mladie, se indoaie, se rasuceste si tresalta cum poruncesc lautarii. Cu cat se aprind mai tare jucatorii, cu atat si muzica se atata, devine mai zvapaiata, mai salbatica. Picioarele flacailor scapara vijelios, schiteaza figuri de tropote, sarituri de spaima, zvacniri de veselie. Apoi deodata, cu totii, cu pasii saltati si foarte iuti, pornesc intr-un vartej. Zidul viu se avanta cand incoace, cand incolo, lautarii pisca vehement strunele inasprind si ascutind sunetele cu cate-un chiot din gura, la care incearca sa raspunda altul, din toiul jucatorilor, curmat insa si inghitit de navala ritmului. Acum sirul, tot incovoindu-se si strangandu-se, ca un sarpe fantastic, incepe sa se incolaceasca, sa se stranga, sa se gramadeasca, pana ce se transforma parca intr-un morman de carne fierbinte, care se zvarcoleste pe loc un rastimp, ca apoi, pe neasteptate, sa se destinda iarasi, ostenit ori prefacut, in tact cuminte, lasand sa se vada fetele rosite si vesele ale jucatorilor. Dar lautarii se infurie ca s-a inmuiat jocul, isi intarata iar cantecul, mai puternic, mai staruitor. Siragul de jucatori, parc-ar vrea sa sfideze si sa starneasca pe lautari, se repede mai furtunos, picioarele hurduca pamantul cu bataile, vartejul porneste din nou, mai strans, mai incapatanat, se incolaceste iar si se descolaceste si, in cele din urma, se incheaga intr-un valmasag de trupuri zdrobite. Asa, pe loc, cateva minute, nu stiu cat timp, in acelasi ritm nebunesc, flacai si fete se framanta, tremura, tropaie..."